Plange cu lacrimi de cerneala
Pastelul alb, ce ironie!
Scrie romanta ei de foc
Cu aripi vechi... de tragedie.
Cu aripi de cristal, de plumb,
Aripi se rup, sunt aripi moi.
Si tace goala in simtirea
Care-i plansa vesel pe foi.
Ascude noaptea-n ea si ziua,
Ascunde lumina, abisul,
Ascunde soarele, furtuna,
Ascunde iadul, paradisul.
Se-ascunde oarba in cuvant
Cuprinsa-n surdul ei etern,
Cand tot nimicu-i paradis,
Cand geniul devine infern.
Clepsidra de cenusa, plina,
Se-ascunde-n vidul ei ateu,
Cand Ea devine un blestem:
Inger respins de Dumnezeu.
Si gusta tragic si ii place -
Zambet imens, o amintire,
Un regret vesel sau nonsens:
Destinul, ultima oprire!
