Nu stii ce-nseamna titlul, pariez. E figurat. Da, da, DEXter, las-o.
Ascult in boxele mele prafuite un zumzet de albine ucigase care-mi sapa-n craniu pana-n locul in care-mi pierd pierzania. In surdina aud un scurt surplus surd de sunet negru al unei dorinte enigmatice neimplinite. Si zbor... facut zob pe parchetul meu desuet. Intr-un marasm ubicuu fredonez nimicul, oniric. Pianul din cortex debiteaza o noema-n falsitatea uitarii de sine si adoarme tiptil, e un tip calm. Am aripi (si-acum, daca eram mare scriitor faceam o comparatie pentru a-mi imbiba textul intr-o calofilie contemporana ca sa zica cineva "ba, ce talent!", dar nu vreau) !
Meditez. Stele cad si se nasc altele, zambete cad si se nasc cratere, viata e albastra ca armele. Nu, armele nu sunt albastre. Dar am simtit-o albastru. Si daca viata e albastra, asa e!
Cer de lazurit cu diverse nuante incovoiate in aprehensiunea sporadica, gen sincopa. Viata voalata-n avioane si vorba. Lasa-mi vorbele sa zboare, nu le-ascunde tu sub soare! (Mai am.)
Si aceleasi idei care n-au idee de ce se afla aici.
Dar trebuie sa mai scriu si eu. E noapte acum... ca-ntotdeauna.
